Un vechi dicton patristic spune că „nimic neasumat nu este vindecat”. Orice depăşire a blocajelor mentale presupune confruntarea directă a unei traume afective.Relația dintre Biserica Ortodoxă Română și Mișcarea Legionară constituie parte a relației problematice dintre creștinism și politică de-a lungul tulburătorului secol XX.

Ce a fost legionarismul? O expresie a populismului naționalist care a bântuit Europa imediat după Marele Război, când eliminarea votului cenzitar a facilitat dispariția Partidului Conservator și ascensiunea unor lideri carismatici, specialiști în discursul demagogic și anti-pragmatic.

Între 1927-1941, societatea civilă din România redusă treptat la înţelesul exclusivist-etnic de „naţiune română” a fost asaltată cu apeluri apocaliptice la o stare de mobilizare permanentă.

După 1989, nostalgiile pro-legionare au renăscut pe fondul ascensiunii neo-comuniștilor de șușă iliesciană. Studenți conduși de Marian Munteanu s-au trezit protestând nu doar împotriva FSN, ci și promovând o aşezare exclusivistă a românului între „Dumnezeu şi neamul meu” (refuzând, implicit, pluralul națiunilor lumii).

Interjecţii patologic-negaţioniste la adresa Holocaustului mai ies și azi la suprafaţă în spaţiile toxice ale blogosferei, spre deliciul ignoranților, al proștilor ticăloşiți şi al celor împietriţi la inimă. Pledez pentru arestarea lor? Nu, ci doar pentru o marginalizare socială.

Merită anatema orice pretinsă „dreaptă” care n-a analizat, n-a recunoscut și n-a asumat cu gravitate etică toate tragediile secolului XX.

Confiscarea creștinismului în beneficiul utopiilor teologico-politice trebuie să înceteze. E doar spre binele credinței și pentru bunăstarea cetății.