Eu nu consider ca am avut niciodata pasiune pentru ceva productiv, adica obisnuiam sa fiu mereu intrebat de parinti "ma dar tie chiar nu iti place sa faci nimic in afara sa te joci pe calculatorul ala?". Nu prea.

Ce descrie autorul eu nu as numi-o pasiune, am simtit first hand cresterea direct proportionala a placerii/dorintei de a face ceva odata cu cresterea skill-ului pentru acel lucru, iar placerea aia venea dintr-un loc de competitivitate, de a fi mai bun decat altul, de a fi respectat, si mai ales de a fi vazut precum un model pentru altii.

In opinia mea pasiunea e pura, inocenta, nefiltrata, daca pentru mine pasiunea adevarata e comparabila cu prima dragoste din liceu, atunci cand te indragostesti fara sa stii cum si de ce, pasiunea pe care o descrie cartea reprezinta toate persoanele de dupa, cu care incerci sa retraiesti aceeasi experienta dar nu poti pentru ca acum totul trece prin emisfera stanga. La un moment dat "inveti" sa iubesti, intr-un cu totul alt mod, persoana cu care ajungi sa te si casatoresti, dar e cu totul altceva fata de prima situatie.

Pasiunea e intr-adevar emotiva, dar de aia poate fi si mult mai puternica. Ideea este sa imbraci pasiunea, daca exista, in disciplina si perseverenta, nu sa alegi intre ele. Iar multi dintre noi cum nu avem ce sa imbracam, pentru ca nu am avut norocul sa ne nastem cu o pasiune nativa pentru lucrul pe care-l facem for a living, am umplut golul ala cu diferite motivatii si dorinte personale care sustin disciplina si perseverenta din spate. Nu ard la fel de puternic ca flacara aia a pasiunii, dar e deseori suficient cat sa mergi inainte.

In concuzie, eu consider ca pasiunea este nativa, iar dorinta care apare dupa competenta doar seamana cu pasiunea, dar nu e.