De-abia acum am avut timpul să găsesc asta, la care mă gândeam când ți-am răspuns mai sus.

E o lectură interesantă, nu numai prin conținut, dar și prin comparația inevitabilă între limbajul lui Maiorescu și cel curent; espresiune, intențiune, evoluțiune, au fost mestecate de limba română într-o formă acceptabilă sieși.

Dar conținutul - în spirit Maiorescian - rămâne mai important. Nimeni nu poate pune în discuție dominația fondului latin. Relatinizarea l-a îmbogățit, cu siguranță, dar nu neapărat pe seama corpului slavic (din care au dispărut cu precădere cuvintele romglezei vremii, cum ar fi săvârși pentru care aveam în paralel propriul lui descendent, sfârși).

Pe la jumătatea textului e o listă de cuvinte slave care, zice Maiorescu, nu vor putea fi înlocuite; toate sunt cuvinte curente și astăzi, mai bine de un secol mai târziu. De-abia câteva sunt desuete (bălan, cosiță), doar unul și-a schimbat sensul (calic, la vremea lui cerșetor, înseamnă astăzi mai curând *zgârcit).

Revenind la subiect, eseul sprijină ce spuneam mai sus: româna fără cuvinte slave ar fi de nerecunoscut, ar fi literalmente altă limbă. Corpul slav e indispensabil, motiv pentru care există și astăzi, în ciuda unor eforturi concertate de a-l elimina.