In ultimii ani de socialism totalitar, copiilor li se cerea sa aduca la scoala 5 chile de hartie ("maculatura"). Apoi au cerut borcane goale. Apoi mushetzel si frunze de dud. Reciclarea era mai mult o forma de muls cetateanul, precum cota de lapte de dat la stat. Nu primeai bani daca aduceai, dar ti se facea ceva critica pioniereasca daca nu te supuneai. Copiii care nu aveau maculatura detestau reciclarea obligatorie; parintii pisati de copii detestau reciclarea obligatorie; cred ca si invatatoarele erau scarbite. De aici vine ura pentru reciclare a oricui nascut inainte de 1984.

In plus, generatiile Ceausescu / Brejnev, care au fost socate ca viata lor nu parea sa se imbunatateasca, precum celor dinainte, erau si raman scarbite de orice venea de la guvern, mai ales cand le era servit ca progres. Ei nu vedeau progresul, deci automat tot ce era catalogat ca progres de autoritati, era, pentru cetatenii de rand, regres. Ura atavica pentru transportul in comun, sistemele de incalzire centralizata sau pentru blocurile de prefabricate sunt exemple de astfel de sechele ale supravietuitorilor comunismului. Anglia e plina de blocuri de prefabricate, dar nu o sa vezi roman postcomunist sa numeasca arhitectura brutalista altfel decat "blocuri comuniste". Din pacate, reciclarea a fost si obiectiv de propaganda. Caietele aveau pe spate cele trei sageti in cerc. Invatatoarele si emisiunea Lumea Copiilor explicau cei trei R: reciclare, refolosire, reconditionare. Cum il detestam pe Miaunel si Balanel, Cantarea Romaniei si "blocurile comuniste", tot asa ne repugna reciclarea.

In retrospectiva, reciclarea si rationalizarea alimentelor erau inspirate de campania "Make do and mend" din Marea Britanie din Al Doilea Razboi Mondial. Ceausescu pregatea tzara de razboi, nebanuind ca el va fi singurul luptator de partea lui.