Am si eu doua, nu sunt extrem de tragice pe cat sunt triste, pentru ca prezinta starea sistemului medical din Romania.
Se intampla pe la 5 ani, deci cam prin 1994-95, dintr-un accident stupid am ajuns la spital cu un ac de seringa infipt in ochiul drept. Tot ce povestesc acum, mi s-a povestit si mie la randul meu de catre familie, pentru ca sincer nu mai am absolut nici o amintire din acea perioada. Medicii de la Spitalul Judetean Ploiesti le-au spus parintilor ca o sa se vindece in timp. Dupa vreo 3 saptamani de stat in spital, cu injectii in ochi si antibiotice, starea mea nu se imbunatatea deloc. In tot timpul asta ai mei primeau asigurari ca nu au de ce sa se ingrijoreze, ca totul va fi ok, ca asa si pe dincolo. Fratele tatalui meu, un pic mai tupeist, a inceput sa se ia de doctori ca ma tineau in spital degeaba si nu rezolvau nimic. Intr-un final m-a scos cu forta din spital, impotriva sfaturilor tuturor medicilor si m-a adus la Spitalul Militar din Bucuresti. Acolo, dupa ce au vazut in ce hal arata ochiul au decis ca singurul plan de actiune este sa-l scoata. Dupa operatie, le-au spus parintilor mei ca daca mai stateam asa cateva zile, infectia care se formase ajungea la creier si aveam toate sansele sa o dau in altele mai nasoale. Pentru ca trauma asta nu imi era de ajuns, am avut o copilarie plina de jigniri si mistouri la adresa mea, deoarece purtam o proteza oculara. Eram mereu ridiculizat si cand era vorba sa bage pe cineva in tomberon sau sa-i puna piedica pe hol, eu eram primul la care apelau. Poreclele erau un fel de bomboane pe coliva. In fine, dupa ce am ajuns la liceu, totul s-a indreptat spre bine, cel putin acolo colegii aveau bunul simt sa nu intrebe ce am patit la ochi. Dupa ce am ajuns prin Bucuresti cu facultatea am invatat sa-mi imbratisez problema si sa nu ma mai deranjeze asa tare, iar acum sunt posesorul unui party trick foarte misto.
Se intampla pe la 18 ani. Ca o paranteza, inainte sa incep sa povestesc, bunicul din partea tatalui a fost ca un al doilea tata pentru mine. Deoarece bunica-mea a murit cand eram destul de mic, prin scoala primara, iar ai mei erau mai mereu ocupati cu munca, el era singurul care a avut grija de mine si m-a crescut, asa cum putea el. Imi facea doua oua ochiuri inainte sa ma duc la scoala, imi dadea bani de buzunar in fiecare zi si de fiecare data cand lua pensia nu uita de mine. Intr-o zi aud niste strigate la poarta, era o vecina care spunea ca a dat o masina peste bunicul meu si sa vin repede. Se intamplase chiar in fata portii mele. El era intins pe asfalt, lovit la cap, plin de sange, dar constient. A venit salvarea, l-au urcat si eu am mers in spatele lor cu politistul local care venise la fata locului. Ajunsi tot la Spitalul Judetean, politistul s-a interesat de starea bunicului meu si mi-a spus ca or sa-l interneze. Eu l-am sunat pe tata intre timp, i-am spus tot ce s-a intamplat si a zis ca vine imediat cum poate la spital. Odata ce stiam ca o sa-l interneze, tata fiind pe drum, politistul s-a oferit sa ma duca acasa pentru ca nu aveam cum sa ma intorc altfel, fiind imbracat doar in pantaloni scurti si maieu, fara nici un ban la mine. Cand ajung acasa ma suna tata sa-mi spuna ca bunicul nu mai era la spital si ca medicii au spus ca a refuzat sa fie internat si ca i-au dat drumul. Cum rahat dai drumul pe strada unui om in mod evident confuz, cu o lovitura la cap, in varsta de 73 de ani? L-au cautat toata noaptea si abia spre dimineata l-au gasit niste politisti comunitari, intins pe o banca. Nu stiu cum a mai putut, dar si-a adus aminte numarul unchiului meu de telefon, l-au contactat si s-a dus sa il ia. Pana la urma l-au dus tot in Bucuresti, la Bagdasar unde l-au internat si operat. Dupa o luna de zile starea lui nu parea sa se imbunatateasca, nu putea sa vorbeasca aproape deloc si era imobilizat la pat. Tata, care a stat tot timpul asta cu el in spital, isi epuizase toate zilele de concediu si trebuia sa se intoarca acasa. Am zis sa vin si eu inca odata sa-l vizitez atunci in ultima zi inainte sa plece, ca sa ne intoarcem impreuna acasa. Am ajuns acasa seara, m-am pus sa dorm, iar pe la 11 noaptea m-a trezit tata sa-mi spuna ca a murit bunicul. De atunci am ramas si eu si tata cu un gust amar in gura, de fiecare data cand reluam filmul evenimentelor si ne gandim ca daca s-ar fi procedat altfel, poate ar mai fi fost in viata. De asemenea tata se gandeste ca nu a vrut sa moara de fata cu el, iar eu ma gandesc ca nu a vrut sa moara pana sa ma mai vada o ultima oara.